Marea speranţă pentru Londra

Foto: Arhiva personală

Pe lângă multiplii campioni olimpici pe care îi au, luptele româneşti dau şi o sportivă care, sperăm cu toţii, îşi va împlini visul de a deveni campioană olimpică. Estera Dobre este numele de care se leagă, în mare parte, speranţele acestui sport în ceea ce priveşte marea competiţie din 2012. Deşi viaţa nu i-a rezervat un drum lin, având 16 fraţi acasă şi o operaţie la umăr la activ, Estera s-a dovedit a fi cu adevărat o luptătoare şi nu s-a gândit vreodată la retragere, ci, din contră, ambiţiile ei au crescut odată cu ea. Chiar dacă rezultatele o plasează în topul celor mai bune luptătoare din România, Estera Dobre rămâne modestă şi conştientă că trebuie să tragă tare la antrenamente, motiv pentru care de multe ori preferă să stea singură după programul zilnic pentru a se antrena în plus. Dar vă las să o descoperiţi pe Estera Dobre în interviul de mai jos, la finalul căruia sunt convins că veţi avea un motiv în plus să aşteptaţi cu nerăbdare Jocurile Olimpice şi anume acela de a urmări parcurusl Esterei Dobre.

N.S.: Când ai avut primul contact cu sportul?

E.D.: Cred că, în primul rând, cu asta te naşti… Oriunde era concurenţă, oriunde era vorba de o întrecere, la zilele copilului de exemplu, la cros, la skandenberg, eram şi eu. De multe ori concuram cot la cot cu cei de la atletism. Spiritul de competiţie este nativ.

N.S.: Ce te-a făcut să alegi luptele?

E.D.: Prima dată am fost la sală, la Jimbolia, pentru că îi auzeam pe luptători că fac slăbire. Aveam 15 ani şi nu înţelegeam cum e cu slăbirea, îmi spuneam „hai să merg şi eu să mai slăbesc câteva kilograme”. Nu-mi trecea prin cap că voi face sport de performanţă. Apoi, când am ajuns în sală şi i-am văzut pe luptători cum se restogolesc, şi cât de dinamice sunt luptele, am fost impresionată de acest sport. În primele zile antrenorul de atunci, Cornel Dobârcău nu m-a lăsat să mă antrenez cu ceilalţi pentru că îmi trebuia o pregătire. În cele din urmă am început şi eu antrenamentul, am fost a doua fată din sală. Am început cu exercţii care să-mi pună la încercare instinctul, apoi am luptat cu doi băieţi pe care i-am învins doar prin forţă. După aceea n-am mai lipsit niciodată de la antrenamente, deşi îmi propusesem să merg doar de două, trei ori pe săptămână.

N.S.: Ce dificultăţi ai întâmpinat, ca fată, în acest sport?

E.D.: Din punct de vedere sportiv nu prea am întâmpinat dificultăţi, dar îmi pare rău cu nu pot să mă îmbrac cu prea multe rochii.  Nu pot să spun că e un complex, dar sunt conştientă că nu mi se potrivesc toate hainele feminine pentru că luptele îţi formează un fizic mai atletic.

Foto: Arhiva personală

N.S.: Aşadar nu ai avut parte de piedici pe plan sportiv?

E.D.: Nu… Toată lumea spune că e sport masculin, dar e feminin atâta timp cât eu concurez cu fete şi până la urmă ne etalăm forţele ep categorii, avem acelaşi sex, aceeaşi greutate şi aşa mai departe.

N.S.: Ce părere ai despre faptul că nici o luptătoare nu este cunoscută?

E.D.: Pentru că nici nu prea au o istorie… Abia acum se dezvoltă luptele feminine, se face un balans între cele două sexe. Nici luptătorii nu se mai bazează atât de mult pe forţă, sportivul nu mai trebuie să fie un gladiator care rupe totul în cale. Acum balanţa începe să se îndrepte către inteligenţă şi apar şi le permite fetelor să vină din urmă. Oricum pe forţă se bazează toată tehnica, dar nu mai e ca înainte. Şi băieţii mai în vârstă recunosc faptul că în trecut luptele erau mai concentrate pe forţă brută.

N.S.: Ai avut vreun moment când te-ai gândit să te retragi?

E.D.: Nu, niciodată! Pentru că îmi place ceea ce fac. Când am avut accidentarea la umăr m-aş fi putut retrage, dar n-ar fi depins de mine. Nu eram sigură dacă mai pot pentru că nu era psihicul meu cel care spunea să mă las. Şi nici nu vreau să-mi bag în cap aşa ceva pentru că mă gândesc să fac cu plăcere ceea ce fac şi să profit de asta.

N.S.: Care este cel mai frumos moment din cariera ta de până acum?

E.D.: Au fost mai multe momente frumoase şi acum aspit la alte momente. C-nd eram cadetă sau junioară mi se părea ceva extraordinară să iau o medalie la seniori.  Când am luat prima medalie la seniori, deja nu mi se mai părea ceva de neconceput. Cel mai frums lucru mi se pare totuşi calificarea la Olimpiadă pentru că orice sport ai face, mi se pare că-l practici degeaba dacă nu ajungi la Olimpiadă.

N.S.: Cum ai ajuns la Sfântu Gheorghe?

E.D.: Clubul de acasă era club sportiv şcolar şi eu, trecând la seniori, legal nu mai aveam voie să fac parte din lotul CSS-ului. Dar principalul motiv a fost faptul că aveam nevoie de şlefuire, trebuia să pun la punct anumite lucruri de care ai nevoie la seniori cum ar fi tehnica sau fineţea. Şi a fost şi acel moment de cumpănă de după operaţie când am spus că ultima carte o joc la Sfântu.

N.S.: Cum ţi se par condiţiile de la Sfântu?

Foto: Arhiva personală

E.D.: Clubul face tot pentru performanţă. Nu pot să găsesc un nod în papură, oricât aş căuta, am toate condiţiile. De aceea sunt foarte mulţumită, chiar dacă CSM nu are un renume extraordinar ca Steaua, Dinamo sau Rapid, dar mai bine un club mic care să-ţi ofere totul din suflet. Mi se oferă un echilibru financiar mulţumitor, echilibru profesional. Degeaba îmi dă cineva foarte mult pe plan financiar şi profesional, într-un an, doi mă înec.

N.S.: Cum te înţelegi cu celelalte fete?

E.D.: Bine. Eu sunt o fire puţin mai retrasă, dar ne înţelegem bine, nu avem probleme.

N.S: În sânul lotului naţional care este atmosfera?

E.D.: Acolo lucrurile sunt puţin diferite. Sunt fete venite din toate părţile, fiecare trage pentru sine şi apar rivalităţi, dar sunt unele normale, care apar în orice grup de fete.

N.S.: Părinţii tăi ce spun despre drumul pe care l-ai ales şi despre performanţele tale?

E.D.: Tata ese genul de om care vrea totul sau nimic. Daca vin de la Europene cu locul doi, cum s-a mai întâmplat, zice „dar ce, n-ai putut să iei primul loc?”, dar sunt sigură că e fericit de rezultatele mele. Mama, în schimb, se bucură pentru orice meci câtigat.

N.S.: Cu ce gânduri începi acest an preolimpic?

Foto: Arhiva personală

E.D.: Acest an preolimpic a început demult în mintea mea. Deocamdată sunt Europenele şi nu vreau să-mi extind atât de mult gândurile. Apoi urmează Mondialele unde vreau neapărat o medalie şi un bilet pentru Londra. Dar mai mult nu vreau să spun pentru că sunt superstiţioasă şi nu vreau să-mi divulg dorinţele şi să risc să nu mi se împlinească (râde).

N.S.: Ştiind nivelul luptătorilor şi a luptătoarelor din lotul naţional, crezi că România se poate întoarce cu o medalie de la Olimpiadă?

E.D.: Eu sper, în primul rând, să vină cu una, a mea. Dar nu este exclus să obţină şi altcineva o medalie. Sper ca luptele să se întoarcă de la Londra cu multe medalii şi să apară din nou pe primele pagini ale ziarelor, aşa cum au fost odată. Este un sport cu tradiţie şi cu o istorie foarte frumoasă.

Acest interviu a fost publicat în numărul 14 al revistei Sport Revolution.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: