Sportul fentat cu o scutire, 90-60-90, o amintire

Cu toţii ne dorim performanţe cât mai mari la competiţiile la care participă sportivii români şi ni se pare o reală tragedie când, la o disciplină la care odată eram mereu în frunte, nu reuşim să cucerim nici o medalie. Cauzele care duc la o astfel de situaţie sunt numeroase şi aici putem aminti lipsa bazelor de pregătire, lipsa banilor sau lipsa unor persoane competente în funcţiile de conducere ale sportului. Dar mai există un aspect destul de important ce duce în timp la scăderea calităţii sportului românesc, dar care nu este prea luată în seamă: SPORTUL DIN ŞCOLI.

Ştim cu toţii la ce stadiu se află şi cum este privit atât de majoritatea copiilor şi părinţilor, cât şi de profesori (cu excepţia celor de sport) şi, cel mai grav, de către miniştrii care s-au perindat pe la conducerea ministerului. La capitolul cadre didactice, treaba e simplă. Majoritatea dintre ei consideră că materia pe care o predau este cu mult mai importantă decât ora de sport şi, nu de puţine ori, există cazuri în care profesorii chiar insistă ca în timpul orei de educaţie fizică şi sport să se facă o oră suplimentară de matematică sau mai ştiu eu ce. În plus, celor care se joacă neîncetat cu destinul învăţământului românesc, schimbând câte ceva la fiecare guvernare doar pentru a-şi face norma, le-a năzărit o idee… „Ce-ar fi să scoatem noi sportul din programă?” au spus aceştia după câteva ore bune de şezut în scaunele moi, tapiţate cu catifea. Pai bine… domnilor, faptul că v-a trecut o idee atât de proastă prin capetele dumneavoastră, luminate de altfel, nu înseamnă tocmai că este nevoie de sport? Dacă aţi fi făcut puţină mişcare (de exemplu să vă fi dus măcar până la automatul de cafea în loc să vă trimiteţi secretara), v-aţi fi dat seama că aceasta (mişcarea, nu cafeaua) e vitală şi că pentru o bună funcţionare a creierului este nevoie de oxigenarea acestuia, proces care se realizează mult mai uşor făcând… nu legi, ci sport! Noroc că a mai rămas totuşi o oră de sport pe săptămâna, deşi aceasta nu este nicidecum de ajuns.

De parcă toate acestea nu sunt de ajuns, ne mai confruntăm cu încă un fenomen care nu face altceva decât să dea apă la moara celor care susţin că sportul în şcoală nu are nici un Dumnezeu şi anume cu refuzul elevilor de a participa la orele de sport. Există nenumărate cazuri în care elevii preferă să ofere o mică atenţie doctorilor de familie în schimbul unei scutiri care să-i ţină departe de caloriile pierdute, de endorfinele şi serotoninele secretate de corp (care apropos, se mai numesc „hormonii binelui”), de reducerea riscului de a face boli cardiovasculare sau de îmbunătăţirea productivităţii muncii lor. Astfel se ajunge la o situaţie alarmantă cu tot mai puţini practicanţi ai sportului de masă, fapt care scade şi aria de selecţie a cluburilor care doresc sportivi de performanţă, cât şi cu tot mai mulţi tineri supraponderali şi bolnavi care se întreabă nedumeriţi de ce au ajuns în această stare. Pentru că nu păcăliţi sportul, ci pe voi.

Dacă aceasta ar fi fost mentalitatea pe care copiii români ar fi avut-o dintotdeauna, probabil că noi nu am fi avut pentru ce să luptăm şi ce glorii şi valori sportive româneşti să apărăm pentru că istoria lor ar fi fost cu totul alta.

Astfel, probabil acea imagine frumoasă de la Sidney cu Octavian Bellu ridicând-o pe umerii săi pe Andreea Răducan nu ar fi putut fi imortilizată niciodată pentru că la baza de pregătire de la Deva nu ar fi fost nici o sportivă care să poată participa la Olimpiadă, ci doar nişte fetiţe prea grase pentru vârsta lor care s-ar fi ascuns prin băi sau alte locuri pentru a mai fuma o ţigară sau a mai mânca un burger. Sau poate că singurele rachete pe care Ilie Năstase sau Ion Ţiriac le-ar fi ţinut în mână ar fi fost cele primite cadou la un Happy Meal. Ori poate că singurul contact al lui Gheorghe Hagi cu fotbalul ar fi fost în timp ce acesta ar fi privit partidele de la televizor în timp ce s-ar fi îndopat cu chipsuri. Cine ştie, probabil că recent retrasul din activitate, Răzvan Florea nu ar mai fi înnotat în bazinele jalnice ale României, ci prin litrii de alcool vărsaţi prin mult mai frumoasele cluburi de noapte ale Bucureştiului care par a fi mai importante decât sportul din moment ce un astfel de club a fost construit peste un bazin la Tineretului. Dar haideţi să ne mai jucăm puţin cu imaginaţia şi să vedem cum ar fi arătat viaţa sportivilor noştri dacă s-ar fi confruntat cu aceleaşi probleme cu care se confruntă copiii de astăzi: nepăsarea guvernanţilor, comoditatea şi educaţia sportivă defectuoasă pe care o primesc atât în şcoli cât şi în societate. Aşadar, Ivan Patzaichin nu ar mai deţine şapte medalii olimpice, patru de aur şi trei de argint, ci ar fi fost un biet pescar din Mila 23, satul în care acesta s-a născut. Sau Leonard Doroftei… probabil că ar fi fost un paznic umflat cu steroizi care nu ar fi boxat decât clienţii dornici de scandal al vreunui club ploieştean.

Acestea fiind spuse şi mergând pe principiul „nu vă întrebaţi ce poate face ţara pentru voi, ci ce puteţi face voi pentru ţară”, nu-mi rămâne decât să vă îndemn să mergeţi la orele de sport, dacă nu pentru a vă îndrepta pe viitor către o carieră sportivă, măcar în speranţa că vom avea avea cândva o naţiune sănătoasă, cu oameni sănătoşi şi dârzi, cu minţi lucide şi competente, o naţiune aşa cum numai sportul o poate forma.

Editorial publicat în numărul 10 al revistei Sport Revolution.

Advertisements

2 responses to “Sportul fentat cu o scutire, 90-60-90, o amintire

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: