Povestea unui campion: Leon Rotman

Acest articol ar putea foarte bine să înceapă cu o întrebare: cine este Leon Rotman? O întrebare la care ne va răspunde chiar dumnealui, o întrebare la care mulţi nu ştiu să răspundă, din nefericire. O întrebare la care sper să vă fi dat un răspuns până ce veţi fi terminat de citit. Pentru că merită să fie cunoscut, să fie felicitat, să fie privit de trecătorii de pe stradă, să fie admirat. Leon Rotman este unul dintre campionii prea puţin cunoscuţi ai ţării. Unul dintre campionii uitaţi, pentru că timpul i-a erodat gloria, dar nu a putut şterge luciul medaliilor sale. Medalii olimpice, apropo: două de aur la Olimpiada de la Melbourne din 1956 la kaiac 1000 de metri şi 10000 de metri şi una de bronz la Olimpiada de la Roma 1000 de metri. Până aici, s-ar crede că am răspuns la întrebare. Nici pe departe, pentru că mai mult decât un campion olimpic, Leon Rotman este un om. Un om uitat pe nedrept, un om pentru care imnul României s-a cântat acum mulţi ani, triumfal şi cu mândrie în glas. Acum, nimeni nu mai cântă imnul ţării pentru campionul nostru. Acum, numai vorbele sale mai fredonează slab trecutul.

De la uzină strungar, la campion olimpic

Domnul Rotman are înfăţişarea unui om modest. Nimic din felul în care este îmbrăcat, din privirea sticloasă, ori din felul în care păşeşte nu ar putea vorbi despre el. Pentru că anii l-au îmbătrânit, iar poveştile parcă au rămas prea departe ca să se mai poată bucura de ele. La venerabila vârstă de şaptezeci şi şase de ani, Leon Rotman pare să tânjească după zilele de altădată, zile fericite despre care ne-a vorbit şi nouă. Tânărul de 15 ani care se angajase la uzinele “Timpuri Noi” ar fi vrut să devină strungar. Lucra când, în timpul unei pauze de masă, unul dintre colegi i-a arătat “nişte figuri” şi i-a povestit că aparţine de Asociaţia “Flacăra Roşie”.

Astfel, gustul tânărului Rotman pentru lupte l-a purtat până într-acolo. A practicat luptele până ce s-a desfiinţat asociaţia. Întorcându-se în timp, acum mai bine de cincizeci de ani, povesteşte cum a ajuns la kaiac:

„Între timp s-a înfiinţat Centrul de Copii şi Juniori “Tânărul Dinamovist”, la care am plecat cu vreo doi colegi. Am făcut lupte în continuare… Nu vreau să mă laud, dar eram bun. La faza raională a Campionatului Naţional care se ţinea la Uzinele Semănătoarea i-am bătut pe cei doi adversari pe care i-am avut şi am mers mai departe. La Vulcan am avut iar intâlnire cu ei, primul meci l-am câştigat şi la cel de-al doilea a venit antrenorul de la CCA si mi-a zis: “Băi Rotmane, vezi, lasă-te şi tu în tuş că noi vrem să-l luăm pe el în armată!”. I-am spus: ”Maestre, care-o fi mai bun…”

Au avut ei grijă să mă fluiere. Am mai avut încă un meci cu unul de la Metalul 23 August, meci pe care din nou mi l-au mâncat, dar m-au invitat la faza de zonă care se ţinea la Sinaia.

Între timp, la “Tânărul Dinamovist” s-a înfiinţat secţia de kaiac.

“Şi… am plecat eu, au plecat şi colegii mei, Constantin, Lică Munteanu. Am învăţat încet-încet să mergem pe kaiac.”

De aici, povestea domnului Rotman este povestea unei cariere. O carieră din care nu lipsesc şi momentele mai puţin obişnuite, ca în cazul Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor, când domnul Rotman povesteşte:

“Acolo am intrat în cursa de 10000 de metri în care adversarii m-au împins şi m-au răsturnat. Eu m-am urcat din nou în barcă şi am continuat cursa, iar în final am terminat pe locul cinci, dar cu timpul pe care l-am făcut aş fi fost primul. Dar am câştigat simpatia publicului, de altfel peste tot aveam galerie dintre spectatorii adversarilor.”

 

Prima dublă de aur a olimpismului românesc

Despre Olimpiada de la Melbourne povesteşte cu emoţie în glas: o provocare extraordinară, o entorsă uşoară cu numai două săptămâni înaintea concursului, invidiile suportate din partea adversarilor, visul dinaintea competiţiei, în care se vedea câştigător.

“A doua zi, la cursă, am plecat din start cu o barcă în faţa tuturor. În mijlocul lacului, în stufăriş, antrenorul ungurului i-a spus elevului său să nu-şi mai facă griji în privinţa mea şi să aibă grijă în ceea ce priveşte rusul. În cele din urmă, am intrat în ultima linie dreaptă şi de pe mal îmi strigau că Ismailciuc si Alexe au pierdut plutonul. Am sprintat şi toată lumea a început să aplaude, să strige… Nu ştia nimeni de România pe atunci, dar erau toţi încântaţi. Am tras la ponton, am uitat că am piciorul defect. Acolo mă aşteptau Huţan şi conducătorul lotului nostru.“

Nici pe atunci domnul Rotman nu a primit ceea ce merita. Din banii pe care trebuia să-i primească, 25000 de lei pentru fiecare medalie de aur, a primit 12000 de lei pentru amândouă. A devenit, de atunci, maestru emerit al sportului. Din gloria de altădată, mai păstrează medaliile. Dintre ele, medalia de la Roma are o za lipsă, furată acum ceva timp. Dar acea za care lipseşte nu i-a ştirbit gloria lui Leon Rotman, nu cum au făcut-o compatrioţii săi. Din tinereţea sa de acum  mulţi ani, din poveştile sale, domnul Rotman încheie istorisind un vis anume. Nu pentru viitor, ci din trecut, un vis în care se află încă la Snagov, se antrenează, caută o barcă. Uneori, îşi învinge adversarii, alteori, e foarte aproape de a-i înfrânge. Şi, cine ştie, dacă e un vis sau numai un gând care vrea parcă să-i amintească de triumful de atunci, de campionul care a fost şi care a rămas. El este Leon Rotman: campionul nostru.

Acest articol a fost publicat şi în revista Sport Revolution.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: